INSIPID, INODOR, INCOLOR
De când eram mică am ştiut că de sub plapumă se iese doar odată cu soarele, că dacă, întâmplător, piciorul îţi alunecă afară Ea va ţâşni de sub pat şi te va trage în Acvariul din vitralii. Îi va pune un capac de gheaţă şi va aştepta să te sinucizi.
Pe mine nu m-a pescuit niciodată. Dar am auzit poveştile lor – în Acvariu respiri apă şi îţi cresc branhii. Degeaba ridici scoicile ca să găseşti frânghii, degeaba cauţi îmbinările pereţilor sticloşi, aceştia sunt infinit rotunzi. Ascultam poveştile fără să-mi las pleoapele să se ridice, ascultam jurând că niciun fir de păr nu-mi va ieşi vreodată de sub plapumă. Ei îl descriau ca pe o cameră de ospiciu, cu singura deosebire că în loc de paturi exista apă. Uneori pielea li se încreţea, li se cuta, semănau cu o hârtie creponată speriată, cu doi ochi înroşiţi, iritaţi de alge.
În anii ‘70 muza mea a fost în Acvariu. În timp ce ea muşca melcii otrăvitori, eu săpam în pat după singura iederă ce conţinea antidotul. Când ea se izbea epileptic de vitralii eu loveam tăblia patului, când încerca să înoate până la suprafaţă, încercam, la rândul meu, să levitez până la tavan.
Niciuna dintre noi nu s-a aşteptat ca neplăcerile să se transforme în obsesii. Niciuna nu ne-am dat seama că indiferent câte cercuri de pânză impermeabilă ţii deasupra capului tău pe mânere de tinichea, vom intra în casă tot ude. Niciuneia nu i-a trecut prin vena splenică ideea că oraşele se opresc vreo secundă la înmormântări. Nici muza mea nici eu nu am ştiut atunci că furnicile erau aliatele Ei, că ele îmi urcau noaptea în pat ca să-mi exfolieze ridurile cu pietre ponce, după care primeau resturi de prin Acvariu.
Când ea era catapultată în Rai, eu mă trezeam cu ridurile înroşite.
Jurnalul unei Schizofrenice Frumoase 