Mr Soft

•June 19, 2010 • 11 Comments

Ce va rămâne aici, unde apăs eu cu degetul ca într-o pâine caldă şi îmi imprim nostalgicul jazz de seară? Va rămâne plicul nedeschis, netăiat, neimaginat de stingher pe măsuţa care ştie să leviteze la ore fixe, măsuţă îmbălsămată în lavandă de sub care îmi răsare soarele mereu mereu.

Ce va rămâne aici, unde apăs eu cu degetul ca pe o sonerie de la un ultim etaj, şi-mi imprim cu Tw Cent fâşii de drapeluri găurite şi arse pe margini? După 2 ciripituri încercuite de un sosesc, arunci ochelarii care patinează uşor pe luciul biroului şi ştergi săptămânile treze de pe ochi ca şi cum ai avea gume de şters pe vârfurilor degetelor, şi deschizi ca să mă găseşti pe o margine de preş, floare presată între două hârtii de ziar – într-un colţ al tulpinei citeşti prognoza de joi, pe vârfurile corolei mi s-au aşezat necrologurile florilor care azi n-au îndrăznit să-ţi sune la uşă. Şi nectarul păstrează… nectarul ţine cu forţa… nectarul nu lasă să plece jumătatea de tuş cu care fusese colorată agrafa fetei din colţul paginii de ziar.

HOW BIZARRE

•April 6, 2010 • Leave a Comment

De data asta s-ar putea să dureze mai mult. S-ar putea să o mestecăm atât de mult până se transformă într-o gumă de mestecat. S-ar putea ca apoi toată lumea să tragă în toate părţile de ea şi o întindă şi o dată cu ea să ne întindem şi noi, căci tâmplele mi le masează un elegant evantai veneţian, coloana mea e reeducată sub greutatea unei mici vietnameze, şoldul meu e dislocat de câmpul de lavandă care creşte peste mine, dar nu mă supăr, nu, pe genunchii mei se degustă vinul, iar tălpile, oh, tălpile mi le gâdilă câteva igluuri mici şi sărate ca gurile voastre care repetă fiecare ultim cuvânt al meu, în speranţa că aşa va căpăta o formă, un sens unic, din gura ta nu se pricepe nimic, schizofrenică frumoasă, o speli doar cu aurore boreale, e nedemnă, bine, luaţi-mi voi semivocalele şi clocotiţi-le până devin cifre romane.

S-ar putea să ne alegem cu blocuri lipicioase de gumă, şi străzi de gumă, şi copaci de gumă şi felinare de marţipan. S-ar putea să simţi nevoia să muşti, să te asiguri că nu, nu e vis, ăsta chiar e marţipan, chiar e marţipan, chiar e… Şi chiar va fi marţipan pe limba ta, zdrobit şi imaginat de mine.

RICOCHET

•March 25, 2010 • 1 Comment

Dacă trebuie să mă culc într-un cub Rubik pentru a transforma prăpastia asta în peşteră, îmi pliez buzele şi mă conformez, încep să adun prune uscate pentru coloana mea vertebrală atât de fragilă şi mă pregătesc pentru vânătoare cu aceaşi culoare galbenă pe care nu am înţeles-o acum trei sute şi ceva de zile în Maroc, şi pe care continui să nu o înţeleg, uniformizând-o somnoros cu un verde praz sau cu puful de gâscă, deşi ambele par pentru sceptici surogate infidele ale Acuarelei aurii în care s-a adâncit de atâtea ori pensula gargantuelică şi a stropit în jur cum se stropesc picături de argint viu prin deschizăturile fine ale cadelniţelor, atât de fine că încă nu le-am putut coase de draperii, atât de fine că nu le pot curăţa cu aţă dentară, nici în zilele cu mâncare bună la cantină, nici în zilele când ying şi yang divorţează pentru o secundă – veac în care eu mă destram ca un pulovăr vechi din care ţâşnesc mici particule sclipitoare de praf puse acolo de mâna murdară a bunicului care căuta sufletul bunicii – pentru ca apoi să redevină un cerc şifonat, discontinuu, pălmuit parcă de o greblă furioasă, şi nici măcar în zilele imaginare, inserate de mine în zilele reale, întocmai ca o zi în ramă, ca şi cum te-ai uita la tabloul giocondei, alături de alţi 30 de turişti transpiraţi şi nu ai vedea-o pe ea, ci ai vedea o zi gravidă cu o altă zi, la rândul ei purtând în pântece o altă zi, care, da, are o zi pitită înăuntru, într-un colţ, stingherită de lumina prea puternică pentru ochii incă în stare de gelatină, iar ziua aia sunt eu, eu!, recunoaşte-mă, înlătură cordonul protectiv roşu şi lung ca o cobră blândă, şi vino să numeri atingerile pensulei care m-au născocit în trei dimensiuni, şi numără firele pe care i le-am smuls, şi cu ele fiecare răcnet pe care l-a calcifiat în oasele mele şi vino să mă numeri pe mine, marcată pentru a nu fi niciodată confundată cu o alta, vino să auzi cum trosnesc sub un foc închipuit şi cum mă adulmecă lupii care încă mă cred statuie de crep, şopârle naive!, veţi năpârli dacă doar şoptesc, veţi scoate un schelălăit distorsionat, strâns într-un punct al semnului de exclamaţie doar dacă mişc un gând, doar dacă îl împing şi-l rostogolesc în plasa ce-l proiecteză în faţa unui chibrit nou născut, ca să fie mai apoi conturat înzecit însutit înmiit pe cortine de pluş tandru de un stacojiu timorat sub răsuflarea sacadată a cârligelor care îi curg prin ţesătură.

Mi-a telegrafiat că nu trebuie să dorm într-un cub Rubik – am pornit spre diagramele Venn.

ÎN JURUL MAINII TALE

•October 27, 2009 • 5 Comments

Pot să fac schimb cu scrisul ăsta alb şi să mă uit la tine cum mă citeşti?

Vreau să te cunosc pe tine, care ai fost invitat de cele mai multe ori la o schimbare de ani, vreau să te aud pe tine, care ai fost rugată de cele mai multe ori să împingi un inel pe deget, vreau să împart camera cu cea mai fotografiată cărămidă. Avem timp înainte ca balonul de săpun să ajungă la trusa de machiaj a găurilor negre? Sau să ne întindem pe perne şi să regizăm totul cât mai repede şi cât mai ieftin?

Veţi râde când veveriţele cu pene aurii ne vor servi cafeaua răcită pe drum? Sau veţi înţelege că nu contează dacă mănânci un strugure pe shuffle, ori de la nord la sud vest, spiralat, că nu are nici cea mai mică importanţă cum roteşti mărul pentru a-l muşca, că sughiţul nu se opreşte dacă te uiţi la tine în oglindă?

Îmi moare sufletul până la cot, aşa că trag de mânecă să-mi acopăr vânătăile. În vagonul ăsta, timpul se aglomerează: 47 de ani, 79, 135, 162.

162. Împart vagonul cu 162 de ani. 162 de ani de viaţă. Ani în care ea a refuzat multe inele, ani în care el a văzut multe artificii şi a întins mult mortar pe cărămizi de joc.


Pot să fac schimb cu scrisul ăsta negru şi să mă uit la tine cum m-ai selectat, încruntându-te?


PIUNEZA

•June 18, 2009 • 6 Comments

M-au rugat să încep acupunctura cu mine de creion neşlefuite. Asta e chimioterapia schizofrenicilor, drumul dus-întors spre cerul gurii, astupat de gustul ojei.

Uneori închid ochii ca să nu văd cum aleg – auto-exorcizare, auto-eclipsare, auto-retuşare. Chiar dacă mă aud scrâşnind halucinant din dinţi la un câine de fum, nu sunt luată în seamă. Nici când camera începe să se umple cu apă ele nu mă privesc. Îşi pun tuburile în spate, atente să nu şifoneze halatele, îşi pun măştile în timp ce eu măsor apa verde crescând continuu. Când nu-mi mai pot controla degetele care caută clapele pianului prin materialul patului, ele zâmbesc aprobator, consolându-mă, cu apa verde căţărându-se pe nasturii lor transparenţi.

De ce mă lasă fără aer? 

Apa verde mişcă minele şi pielea subţire ustură. Senzaţie de dinte ce cade. 

Acum apa a ajuns la tavanul fals, din care plonjează peşti. Ele mai au aer pentru 5 minute şi rămân impasibile, aşteptând să le salvez eu, ca un Mesia încă imatur. 

De ce mă lăsaţi fără aer?

Vreau să le arăt cicatricea de pe buză, unde mi-am stins ultima ţigară, dar ele ating tavanul şi ies prin îmbinări, lăsând să li se dizolve nasturii – fum!

Apa am înghiţit-o toată şi mi-am vindecat fobia. Cel puţin asta îmi şopteai când îmi desfăceai încet cămaşa cu mânecile lungi-lungi.  

MASQUERADE

•April 9, 2009 • 5 Comments

La noapte mă înşurubez în minţile voastre şi vă fac să ieşiţi pe străzi, într-un carnaval spontan. O să deveniţi matrioşcele mele desculţe, doar pentru că eu pot face asta. Stâlpii o să se îndoaie nedumeriţi din cabluri, neştiind în ce parte să fugă.

 

O să fiţi o masă compactă, o turmă de somnambuli care joacă şotron la miezul nopţii.

 

Doar pentru că pot.

 

O să vă învăţ să mergeţi spre lac călcând în vârfuri pe asfaltul călduţ. Acolo o să vă dezbrăcaţi şi o să vă plimbaţi cu hidrobicicletele.

 

O să fiţi un grup dependent de porii algelor, care joacă elasticul în bărcuţe, noaptea la 1:45.

 

O să vă pun să vă îmbrăcaţi ca să nu vi se învineţească unghiile şi o să vă trimit prin păduri să-mi găsiţi păienjeni orbi. O să ridicaţi copaci şi muşchi, o să aspiraţi bălţi şi ace de brad ca să-mi găsiţi păienjeni cu ochi albi.

 

O să fiţi 50 de păpuşi care răscolesc lemne mute la 2:50 înspre ziuă.

 

Înapoi în oraş, o să vă urmaţi urmele lăsate pe zidurile de care v-aţi sprijinit şi îmbătaţi de aerul rar veţi urca în apartamente căţărându-vă pe iedera blocului. Furnicile se vor trezi, dar n-or să vă înţepe. Le spun că-mi sunteţi somnambuli.

 

O să adormiţi cu ochii deschişi- pleoape transparente – şi-o să vă amuzaţi că aţi avut toţi acelaşi vis cu aceleaşi jocuri şi acelaşi carnaval.

 

La noapte TU vei fii matrioşca mea. Doar că de azi e mereu ceaţa… visul devine un marker consumat.

26 72627 364

•March 16, 2009 • 4 Comments

– 3.

– 3?

– 4.

 

Ascult, adulmec, aştept, aici, arăt, arunc, absorb, amestec, anticip, am, ascult, ascult, aştept, amin.

 

Nu mai avem loc în acelaşi triunghi. Va trebui să pleci. Să iei cu tine toate frunzele care ţi-au căzut din cap şi să pleci. Da, tu năpârleşti în frunze şi nici măcar nu eşti tuberculos. Nu trebuie să-mi pictezi motive. Ocupi atâta spaţiu cu scuzele tale! Doar adună-ţi crosele şi strecoară-te odată cu fumul pe sub uşă. Eu o să fiu atentă să nu te vadă nimeni.

 

– Tu.

– Eu?

– Voi.

 

Apăs, apar, adorm, animalizez, altădată, apăr, alungesc, altoiesc, axez, ascult, ascult, aştept, amin.

 

Te-ai dus cu uşurinţa unor picături dezamorsate, te-ai dus doar ca să încetez cu refrenurile. Acum am rămas doar noi în ceea ce a fost un triunghi. Acum cum se numeşte dacă are doar doi locuitori?