?!

Am fost odată ca niciodată într-o tornadă. Am locuit acolo o zi. Ieri, mai exact.

Şi am avut musafiri: vaci elveţiene care mi-au zâmbit din toate unghiurile, după care au găurit acoperişurile familiilor conservatoare, tei cu rădăcini decolorate, mirosind a clor, ţiple din garaje vopsite şi revopsite, bucăţi de magazine second hand, jumătăţi de sobe, rochii de mireasă…

 

Au fost atâţia, încât nu mai ştiam unde începe corpul meu şi unde se termină praful.

S-au perindat pe deasupra capului meu, ca într-un carusel nebun, mătuşi vineţii şi mingi de tenis ajunse, de teamă, să arate ca nişte lămâi stoarse. Eu am fost politicoasă şi i-am invitat, pe rând, la ceai. Pregătisem strecurătorile şi furculiţele, în cazul în care vreun cactus trebuia resuscitat; dar niciunul dintre ei nu a acceptat.

Aşa că am continuat să ridic şi să cobor pliculeţul de ceai cu parfum de portocale până când un stol s-a aşezat lângă mine. Am şovăit. Mi-aţi intrat în vis?

 

„Noi nu zburăm…”

„Niciodată.”

„Noi alergăm…”

„Spune-Le că noi nu zburăm”

„Spune-Le că noi doar alergăm…”

Pliculeţul de ceai coboară pentru ultima dată.

Ciorile nu zboară?!

Ceaşca începe să mi se dezintegreze. Parcă mâna îmi e epicentrul unui cutremur. Tornada la fel. Praful e aspirat, se aud nişte dureroase picături lovind sub centură un raft.

 

Scaunul a ajuns la limită. Nu se mai poate roti, iar sfârşitul desenelor animate au făcut ecranul să se înnegrească.

Replay.

Am fost odată ca niciodată într-o tornadă. Am locuit acolo o zi. Ieri, mai exact.

~ by swing on October 28, 2008.