ÎNTR-O NOIEMBRIE
Era într-o noiembrie când m-am hotărât să-mi fac ordine în calendar. Numele lunilor merită concediu. Le trimit pe o barcă şi import unele noi. Cireşarul îmi va deveni Vişin loial şi va fi mereu acolo ca să-şi aplece crengile pe care să mă legăn. Pe Cuptor îl voi transforma în Microunde. Străbunicii tăi nu aveau prize, însă eu am. De ce să nu profit?
Răstălmăcesc ordinea ca un fierar ce asudă jăratic bicolor. Mă joc cu vătraiul prin zilele muritorilor şi fac mişcarea de revoluţie să dureze mai mult ca niciodată.
Dacă nu purtaţi şosete, pământeni, veţi ameţi şi veţi deveni depresivi.
Continui să mă joc – scrum pe beţe şi găleţi cu apă adusă de departe. Albine nervoase şi garduri scorojite de Timpul pe care am venit să-l schimb.
Ai clipit…
Prin faţa ta a trecut umbra lui. Fuge către capătul pistei, crezând că acesta nu e însemnat pe harta mea.
Uite, ai clipit din nou. Însă tu nu simţi asta. Eu da. Vă simt clipirile pentru că vi le port. Voi m-aţi orbit şi m-aţi condamnat să trăiesc într-un februarie bisect alături de un şemineu nevorbitor.
Jurnalul unei Schizofrenice Frumoase 
A trai intr-un Februarie bisect in conditiile in care poti transfigura lunile suna … “incorsetant”. Valentele unui Microunde bisect, de exemplu, aluneca rapid dinspre 1 spre nimic. (n-am spus Visin bisect fiindca alaturarea acestor cuvinte ma face sa ma gandesc la o furculita stirba, pentru un motiv sau altul…:-?)
In plus, timpul si relitatea (?) lui ar trebui sa fie indiferente unui schizofrenic, nu?
eu transfigurez lunile imaginar, însă când deschid din nou ochii, ele sunt acolo, scrise în calendar, cu majuscule, la fel ca înainte. e cu neputinţă să schimbi un traseu urmat de omenire de ani. în ultima frază mă resemnez şi admit că nu îmi permit să mă joc cu lunile aşa cum m-aş putea juca cu minţile oamenilor. mai sună încorsetant?…
timpul şi realitatea, cred, sunt percepute, conştient sau inconştient, de orice fiinţă, indiferent de starea în care se află, schizofrenici sau nu. chiar dacă nu este timpul sau realitatea majorităţii, ne aflăm întotdeauna într-un timp imaginat sau într-o realitate utopică, mulată pe dorinţele noastre. şi în general, puţine lucruri sunt etichetate drept indiferente de schizofrenica frumoasă.
Hmm… Presupun ca de vina este idealismul meu dus la extrem in ceea ce priveste veridicitatea mediului inconjurator. Poate abordarea mea tinde, intr-adevar, spre solipsism.
Cat despre timp si realitate…ele exista ca elemente de sine statatoare doar la nivel constient/autoimpus, datorita nevoii patologice de a dispune de un reper. Din punctul asta de vedere, orice boala psihica ii aseaza “purtatorul” pe o treapta superioara noua, intrucat bolnavul isi permite sa se departeze de “traditional”.
lăsând la o parte ideea referitoare la solipsism, ai dreptate.
timpul şi realitatea au fost autoimpuse, însă dintr-o necesitate. dar nu cred că purtătorii de boli psihologice sunt catapultaţi neapărat pe trepte superioare. doar dacă detaşarea de aşa zisa realitate este ca atingerea nirvanei într-un pat de ospiciu. în cazul ăsta, boala poate fi considerată o vacanţă gratificatoare. sau doar o dovadă a solipsismului, prin retragerea în sine.
Unii spun ca EU dau dovada de solipsism.
Tu spui ca solipsismul este caracteristic nebunilor.
Eu spun ca, in sfarsit, lucrurile capata sens. :))
* Nu spui EXACT treaba asta, dar am … extrapolat. *
e o deducţie deviată. dar dacă are sens pentru tine…:)
mi-a placut :) ai stilul tau , si e admirabil
mersi:*