XI.

Trebuie să stau puţin jos şi să cuget…

 

Da, e vina ta că eşti ATÂT de uman. De ce continui să ţipi chiar şi după ce vaza naşte pe gresie cioburi rombice, perfect finisate?

 

Acum trebuie să mă ridic, să mă opresc din cugetat şi să îmi ţin discursul la portavoce. Dar nu pot… Mi-au pulverizat timiditate în cafea, iar acum am impresia că gurile stau ascunse în spatele pliantelor oferite gratuit şi le folosesc pe post de paravane de oţel izolate fonic.

 

Trebuie să mă aşez din nou, de data asta ca să-mi termin cafeaua. Vreau să văd cum e să înnebuneşti de timiditate. Mi se vor înroşi dinţii sau genele? Îmi vor deveni ursitoarele gafe incomensurabile?

 

Dar găsesc în zaţul de cafea antidotul. Iar în portavocea galbenă o lampă fără bec. Iar în mulţimea anxioasă dor o colecţie de ursuleţi de pluş, fără o ureche, nas, un ochi sau o lăbuţă, în funcţie de rândul în care au luptat împotriva tăietorilor de copaci.

 

Recunosc fereastra, e cea la care mă uitam cum se ridică aburii din pământ, recunosc biroul, e cel pe spatele căruia lipeam scrisori al căror sigiliu urma să-l sparg cu o piatră un an mai târziu, recunosc covorul ce s-a agăţat de atâtea ori în aspirator.

 

Recunosc, e camera mea pe care n-am mai părăsit-o de 4 zile şi o dimineaţă.

~ by swing on July 24, 2008.