PENTRU VOI, MURITORII, ŞI PENTRU NOI, RESTUL
Am încetat să mai primesc plicuri cu antrax aşa cum tu ai încetat să mai primeşti pâine cu cianură. „Suntem imuni!” le-am strigat în faţă, ţinându-ne inocenţi de mână. S-au retras frustraţi în găurile lor alb-negru unde schiţează acum alte planuri ca să ne înţepe la noapte.
Însă ce mai contează, atunci când te sperii nu de umbra ta, ci de propriile gânduri? Îţi e frică să prinzi un stilou între trei degete şi să scrii… ne-am modernizat. Acum alergăm tastele, ale căror sclavi suntem. Convenabil. Nu trebui să întreţii o conversaţie, să le schimbi uleiul sau să le serveşti ceai cu biscuiţi.
Noi doar urmărim linia albă de pe şosea, cu ochelari de cai tronându-ne pe nas. Nu-i aşa că te simţi ca împăratul ce defila gol, atunci când îţi şoptesc să te opreşti din mers?
Nu, nu avem timp de basme. Accelerăm în somn, când nu ne putem opri din cădere decât pe perna din care ies fulgii terifiaţi de strigăte.
– Am uitat, da, am uitat… am uitat de somnifer.
Pretexte… fugim din nou, urmărind doar linia albastră acum. Când ne luăm concediu folosim doar băncuţa de pe marginea autostrăzii. Sinistru? Nu… au coşuri de gunoi performante. Dacă le dai să înghită o monedă, îţi spun un banc.
Au venit din nou. Îi aud cum torturează treptele, calcă pe ambalaje, şterg involuntar praful de pe balustradă, scot, pe rând, batiste apretate ca să se cureţe, se încruntă fals, privesc cruciş şi citesc „33” pe uşa mea. Aud cum tremură clanţa din spatele şuruburilor. Sună. O dată… de două ori… îmi ţin răsuflarea. De ce?… Pereţi, uşi, nu sunt ele aici ca să imite veste antiglonţ? De trei ori… de patru ori…
Au plecat. Vor vinde buchetul de flori la colţ de stradă iar trufele de ciocolată vor sfârşi sub roţi de camion. Trist? Nu oftaţi, voi cei cu serigini permanent în buzunare. Elveţienii nu sunt pe cale de dispariţie, au anunţat la meteo.
Expir… sau nu? Cel puţin asta îmi arată geamul de la birou: o marionetă cu gâtul lung care abuzează de plămânii ei. O, dragi nefumători, ce este acesta, dacă nu actul de a respira?
Ceva în preajma mea sună surd. Plecăm? În 15 minute? Perfect… Da, am spus perfect. Încearcă să citeşti cuvântul acesta de la coadă la capăt… Imposibil? Doar depăşind linia verde – acum – poţi …
Jurnalul unei Schizofrenice Frumoase 