LINIŞTE! MĂ SĂRUTĂ NISIPUL…
S-a pus praful pe urechile mele.
Un ţânţar doborât de căldură suflă nervos, mi se aşează pe lobul urechii şi cochetează cu ideea de a-mi face o gaură cu acul său ascuţit. Mă pun pe râs în timp ce două albine aduc cercei, giuvaiere de tinichea. Întorc oglinda în cealaltă parte. Mă plictiseşte aroganţa în care s-a scufundat un munte turbat. Cad ameţitor picioruşele evantaiului pe care până ieri copiii îl venerau. Se hotărăsc acum că timpul e prea lung aşa că îşi cumpără un ventilator. Şase cuburi de gheaţă vor să se transforme în rondele de lămâie, pentru ca mai apoi să plouă cu Cinzano. Las toate uşile deschise. Nu uit că farul trebuie aprins.
E luni şi încă nu a plouat. Îmi aranjez genele pe şezlong şi văd Întârzierea că apare la orizont – privesc clespsidra – e punctuală. Oamneii uită Uitarea în sertarul cu şosete. O găsesc prăfuită, şi pe ea, cu praf făcut după reţetă. Să-mi rămână doar o umbrelă pe lume. Nu aş cuteza să mă mai gândesc ce să fac cu ea. O deschid şi zbor ca fata cu pistrui. Puncte galbene îmi vâjâie în cap. E timpul să aterizez, dar semaforul e tot pe roşu. Nu am cum să planez. Nu-mi mai rămâne decât să strâng mâna koreanului şi să închid ochii. Mă izbeşte o lumină în faţă. Ustură. Buzele mi se usucă cât ai zice electrocardiogramă. 6.1 ; 7.1 . Încerc să regăsesc pi-ul din mine. Îl îmbrac original, cu sarcasm şi indiferenţă. Îi fur acadeaua de sub nas şi nu am remuşcări. Prea mult pentru noi. Prea puţin pentru voi. Dacă am putea să zburăm ne-ar scârbi pământul sec. Prefer să înot. Negru pe degete. Am uitat să-i zic să nu se mai joace cu tuşul din frigider. Jumătate de zi e compromisă. Va trebui să şterg cu acetonă curcubeul de pe cer.
Tocmai a fost un cutremur. Mă cutremur şi eu, doar ca să-i prelungesc amintirea. Ultima glastră îşi termină cina. Rămân în picioare ca să strâng frimiturile. Universul vomită zilnic planete ciudate. Au uitat de culori, le scot direct pe sepia. E foarte frumos să zici nu când nu e cazul. E urât să zici da când trebuie.
Bla bla-urile încep să înlocuiască tehnologia. Tastăm vieţi pe bandă şi printăm suflete strânse cu un elastic. Sap groapa celor care au inventat întreruperile. Îi injur modest, cu vorbe puţine. Noapte bună. Mă duc la poveşti cu duşul. Plănuim pe cine ucidem mâine.
Fir intins…
Jurnalul unei Schizofrenice Frumoase 
Cineva spunea :”Cand nu ai nimic dastept de spus, nu spune”. Sau poate am auzit asta la desene animate, nu sunt sigura.
Ca sa fiu in ton cu postul tau-sunt destul de sigura pentru a fi nesigura de asta, dar nu atat de nesigura incat sa nu postez ceva.
Si am postat.:)
Si acum o sa te plagiez, dar se potriveste prefect, intrucat este primul tau post: Fir intins!
e–l–e–c–t–r–o–c–a–r–d–i–o–g–r–a–m–a
si acum sa vad buzele alea cum se usuca
@păpădia constipată: mulţumesc pentru urarea de fir întins. în nefericitul caz în care am fost minţită şi nu-i gută, risc să-l rup…
@ sunt eu: buzele mi-au intrat intr-un proces de stafidizare… sper, însă, că e reversibil şi în curând se vor transforma în struguri.
ai grija la strugurile rele si sa n’ai incredere in mov.
o să am grijă, însă rămân sceptică şi în privinţa celor bune..
în mov nu am avut niciodată încredere. nici măcar în acuareaua din care iese, în markerul ce îl trasează sau în prunele care îl poartă..
ai vazut ca pana si prunele renunta incet, incet la mov si’si deschid spectrul de culori. inca cercetez de ce.
(te cunosc? scrii atat de fain incat numai liniste’n jur tre’ sa am cand te citesc si m’am regasit in blogrollu’ tau)
damn it! ramasesem logat cu morcoveatza.
“ai vazut ca pana si prunele renunta incet, incet la mov si’si deschid spectrul de culori. inca cercetez de ce.”
pentru că să fii monocrom o întreagă viaţă nu mai reprezintă un gest de abnegaţie. şi ca să poată flirta cu zarzăre fără să se teamă că vor roşi…