RICOCHET
Dacă trebuie să mă culc într-un cub Rubik pentru a transforma prăpastia asta în peşteră, îmi pliez buzele şi mă conformez, încep să adun prune uscate pentru coloana mea vertebrală atât de fragilă şi mă pregătesc pentru vânătoare cu aceaşi culoare galbenă pe care nu am înţeles-o acum trei sute şi ceva de zile în Maroc, şi pe care continui să nu o înţeleg, uniformizând-o somnoros cu un verde praz sau cu puful de gâscă, deşi ambele par pentru sceptici surogate infidele ale Acuarelei aurii în care s-a adâncit de atâtea ori pensula gargantuelică şi a stropit în jur cum se stropesc picături de argint viu prin deschizăturile fine ale cadelniţelor, atât de fine că încă nu le-am putut coase de draperii, atât de fine că nu le pot curăţa cu aţă dentară, nici în zilele cu mâncare bună la cantină, nici în zilele când ying şi yang divorţează pentru o secundă – veac în care eu mă destram ca un pulovăr vechi din care ţâşnesc mici particule sclipitoare de praf puse acolo de mâna murdară a bunicului care căuta sufletul bunicii – pentru ca apoi să redevină un cerc şifonat, discontinuu, pălmuit parcă de o greblă furioasă, şi nici măcar în zilele imaginare, inserate de mine în zilele reale, întocmai ca o zi în ramă, ca şi cum te-ai uita la tabloul giocondei, alături de alţi 30 de turişti transpiraţi şi nu ai vedea-o pe ea, ci ai vedea o zi gravidă cu o altă zi, la rândul ei purtând în pântece o altă zi, care, da, are o zi pitită înăuntru, într-un colţ, stingherită de lumina prea puternică pentru ochii incă în stare de gelatină, iar ziua aia sunt eu, eu!, recunoaşte-mă, înlătură cordonul protectiv roşu şi lung ca o cobră blândă, şi vino să numeri atingerile pensulei care m-au născocit în trei dimensiuni, şi numără firele pe care i le-am smuls, şi cu ele fiecare răcnet pe care l-a calcifiat în oasele mele şi vino să mă numeri pe mine, marcată pentru a nu fi niciodată confundată cu o alta, vino să auzi cum trosnesc sub un foc închipuit şi cum mă adulmecă lupii care încă mă cred statuie de crep, şopârle naive!, veţi năpârli dacă doar şoptesc, veţi scoate un schelălăit distorsionat, strâns într-un punct al semnului de exclamaţie doar dacă mişc un gând, doar dacă îl împing şi-l rostogolesc în plasa ce-l proiecteză în faţa unui chibrit nou născut, ca să fie mai apoi conturat înzecit însutit înmiit pe cortine de pluş tandru de un stacojiu timorat sub răsuflarea sacadată a cârligelor care îi curg prin ţesătură.
Mi-a telegrafiat că nu trebuie să dorm într-un cub Rubik – am pornit spre diagramele Venn.
soare tie!:)