ÎN JURUL MAINII TALE

Pot să fac schimb cu scrisul ăsta alb şi să mă uit la tine cum mă citeşti?

Vreau să te cunosc pe tine, care ai fost invitat de cele mai multe ori la o schimbare de ani, vreau să te aud pe tine, care ai fost rugată de cele mai multe ori să împingi un inel pe deget, vreau să împart camera cu cea mai fotografiată cărămidă. Avem timp înainte ca balonul de săpun să ajungă la trusa de machiaj a găurilor negre? Sau să ne întindem pe perne şi să regizăm totul cât mai repede şi cât mai ieftin?

Veţi râde când veveriţele cu pene aurii ne vor servi cafeaua răcită pe drum? Sau veţi înţelege că nu contează dacă mănânci un strugure pe shuffle, ori de la nord la sud vest, spiralat, că nu are nici cea mai mică importanţă cum roteşti mărul pentru a-l muşca, că sughiţul nu se opreşte dacă te uiţi la tine în oglindă?

Îmi moare sufletul până la cot, aşa că trag de mânecă să-mi acopăr vânătăile. În vagonul ăsta, timpul se aglomerează: 47 de ani, 79, 135, 162.

162. Împart vagonul cu 162 de ani. 162 de ani de viaţă. Ani în care ea a refuzat multe inele, ani în care el a văzut multe artificii şi a întins mult mortar pe cărămizi de joc.

Pot să fac schimb cu scrisul ăsta negru şi să mă uit la tine cum m-ai selectat, încruntându-te?

PIUNEZA

M-au rugat să încep acupunctura cu mine de creion neşlefuite. Asta e chimioterapia schizofrenicilor, drumul dus-întors spre cerul gurii, astupat de gustul ojei.

Uneori închid ochii ca să nu văd cum aleg – auto-exorcizare, auto-eclipsare, auto-retuşare. Chiar dacă mă aud scrâşnind halucinant din dinţi la un câine de fum, nu sunt luată în seamă. Nici când camera începe să se umple cu apă ele nu mă privesc. Îşi pun tuburile în spate, atente să nu şifoneze halatele, îşi pun măştile în timp ce eu măsor apa verde crescând continuu. Când nu-mi mai pot controla degetele care caută clapele pianului prin materialul patului, ele zâmbesc aprobator, consolându-mă, cu apa verde căţărându-se pe nasturii lor transparenţi.

De ce mă lasă fără aer? 

Apa verde mişcă minele şi pielea subţire ustură. Senzaţie de dinte ce cade. 

Acum apa a ajuns la tavanul fals, din care plonjează peşti. Ele mai au aer pentru 5 minute şi rămân impasibile, aşteptând să le salvez eu, ca un Mesia încă imatur. 

De ce mă lăsaţi fără aer?

Vreau să le arăt cicatricea de pe buză, unde mi-am stins ultima ţigară, dar ele ating tavanul şi ies prin îmbinări, lăsând să li se dizolve nasturii – fum!

Apa am înghiţit-o toată şi mi-am vindecat fobia. Cel puţin asta îmi şopteai când îmi desfăceai încet cămaşa cu mânecile lungi-lungi.  

MASQUERADE

La noapte mă înşurubez în minţile voastre şi vă fac să ieşiţi pe străzi, într-un carnaval spontan. O să deveniţi matrioşcele mele desculţe, doar pentru că eu pot face asta. Stâlpii o să se îndoaie nedumeriţi din cabluri, neştiind în ce parte să fugă.

 

O să fiţi o masă compactă, o turmă de somnambuli care joacă şotron la miezul nopţii.

 

Doar pentru că pot.

 

O să vă învăţ să mergeţi spre lac călcând în vârfuri pe asfaltul călduţ. Acolo o să vă dezbrăcaţi şi o să vă plimbaţi cu hidrobicicletele.

 

O să fiţi un grup dependent de porii algelor, care joacă elasticul în bărcuţe, noaptea la 1:45.

 

O să vă pun să vă îmbrăcaţi ca să nu vi se învineţească unghiile şi o să vă trimit prin păduri să-mi găsiţi păienjeni orbi. O să ridicaţi copaci şi muşchi, o să aspiraţi bălţi şi ace de brad ca să-mi găsiţi păienjeni cu ochi albi.

 

O să fiţi 50 de păpuşi care răscolesc lemne mute la 2:50 înspre ziuă.

 

Înapoi în oraş, o să vă urmaţi urmele lăsate pe zidurile de care v-aţi sprijinit şi îmbătaţi de aerul rar veţi urca în apartamente căţărându-vă pe iedera blocului. Furnicile se vor trezi, dar n-or să vă înţepe. Le spun că-mi sunteţi somnambuli.

 

O să adormiţi cu ochii deschişi- pleoape transparente – şi-o să vă amuzaţi că aţi avut toţi acelaşi vis cu aceleaşi jocuri şi acelaşi carnaval.

 

La noapte TU vei fii matrioşca mea. Doar că de azi e mereu ceaţa… visul devine un marker consumat.

26 72627 364

- 3.

- 3?

- 4.

 

Ascult, adulmec, aştept, aici, arăt, arunc, absorb, amestec, anticip, am, ascult, ascult, aştept, amin.

 

Nu mai avem loc în acelaşi triunghi. Va trebui să pleci. Să iei cu tine toate frunzele care ţi-au căzut din cap şi să pleci. Da, tu năpârleşti în frunze şi nici măcar nu eşti tuberculos. Nu trebuie să-mi pictezi motive. Ocupi atâta spaţiu cu scuzele tale! Doar adună-ţi crosele şi strecoară-te odată cu fumul pe sub uşă. Eu o să fiu atentă să nu te vadă nimeni.

 

- Tu.

- Eu?

- Voi.

 

Apăs, apar, adorm, animalizez, altădată, apăr, alungesc, altoiesc, axez, ascult, ascult, aştept, amin.

 

Te-ai dus cu uşurinţa unor picături dezamorsate, te-ai dus doar ca să încetez cu refrenurile. Acum am rămas doar noi în ceea ce a fost un triunghi. Acum cum se numeşte dacă are doar doi locuitori?

IAR A PLOUAT?

Mă îndrept din spate, îmi îndrept conturul şifonat. Îmi desfac mâinile pliabile şi încep să-mi montez picioarele. Unde am pus aseară şoseta metalică transparentă?

 

Îmi lipesc ochii, cel căprui şi cel verde, îmi modelez pomeţii cu un ac încins, netezesc fruntea înaltă, întind pielea înspre tâmple; îmi termin crochiul, împachetez oglinda şi pornim.

 

Autobuzul ăsta merge în marşalier? Liste de cumpărături, nume de bebeluşi, urări neoriginale şi note muzicale. Sunt toate pe vârful unui ac şi îmi tatuează retina. Îmi simt palmele, pe rând, nervoase şi grele, apoi amorţite, cu degetele înnegrite şi în sfârşit uşoare, cu falange lungi, subţiri, străvezii. Le privesc aproape narcisist, întorcându-le şi simţindu-le tot timpul până când geamurile încep iar să se topească.

 

Luminii i-au crescut pumni şi genunchi şi apasă cu putere plexiglasul. Aerului i-au crescut dinţi şi gheare; caută tăcut prin fisurile atât de fine ale geamului şi aruncă uneori priviri către mine, încercând să înţeleagă dacă am o mină mulţumită sau dacă doar mă strâmb în somn.

 

Tu stai acolo, împachetat în hârtie ieftină, parfumată, ca să te aperi de praf. E chiar greu să continui să dormi în zgomot de taste şi miros de vanilie. Dar mai ai doar 6 luni de trăit, pe care te-ai gândit să nu le dormi sub sedative, ci să le trăieşti sub energizante.

 

Aproape am ajuns. Va trebui să te ridic ca să nu te lovească oamenii cu bastoanele sau copiii cu ghiozdanele.

 

Afară. Te las pe pământ până mă strecor într-un dreptunghi. Dar tu ai tendinţa să aluneci..

Nu, nu te apropia de tren.

Nu, aceia nu sunt mesteceni, sunt şine.

Nu, acela nu e un pelican drogat, e botniţa trenului.

Nu, nu mai ai 6 luni, mai ai 6 secunde până…

 

Vin imediat!

DECLAR DEFECT

Ce fac clovnii aceia din colţ? Îşi verifică pistruii apretaţi – totul trebuie să arate real; ridică ochii spre locul unde ne aflăm şi încep să jongleze cu discuri de vinil. Asociează amuzamentul persuasiunii, dar nu ştiu că au de-a face cu cea care stinge felinarele în fiecare seară, purtată de elefanţi pe spinările lor încreţite.

 

 - De ce trebuie să dormim iar în ploaie, cu fiecare picătură să ni se şteargă fragmente din memorie? Ne vom trezi amnezici, incapabili să dresăm culorile să se convertească la AlbşiNegru. Vrei să rămânem cu plămânii înnodaţi, cu duodenul perforat şi să fim asimilaţi de asfalt?

da

 

- De ce trebuie să stăm iar în ninsoare? Să ni se unească din nou ochii, formând o farfurie de lut cu motive stilizate, să ne lichefiem şi să ne scurgem lent în canalizare? Vrei să fim consideraţi oameni de zăpadă cu discernămât, cu fiecare fulg topit să ni se topească şi oasele, să ne prefacem în băltoci începând cu interiorul, sfârşind cu lentilele de contact?

da

 

- De ce trebuie să ne ţinem răsuflarea şi să aşteptăm să treacă măturătorii? Să ne fie măturate iar broşele care vor începe să strălucească? Măturătorii o să ne încercuiască, o să-şi dea pe rând cu presupusul în timp ce-şi vor aprinde pipele din teracotă. Nostalgici, or să înceapă să fredoneze cântece ţigăneşti, printre înjurături şi observaţii profunde. Până şi vestele de pământ, anti-mături, or să-şi piardă semnificaţia şi ne vor lăsa auzul în seama zeilor.

da

 

Închid fereastra ca să nu le mai văd consoanele cum se propagă şi se rostogolesc grosolan către mine. Am să le scriu că sunt o amatoare – echivalentul unei oglinzi în ceea ce priveşte cuvintele – trimit înapoi fraze care se lovesc de chipul meu, obţinând un unghi precis de fiecre dată. Sunt înspăimântător de rece şi mă prăfuiesc înspăimântător de uşor.

 

Casantă, spui?  Devin cioburi înspăimântător de greu.

da?

MAREA SCHISMĂ

Eu dacă aş fi un câine nu aş alerga după maşini. Şi nici nu mi-aş trezi stăpâna când mica lor farfurie ar parca în faţa dormitorului. Nu… aş continua să visez la ziua când o să dorm alături de sirene, când ele nu mă vor mai lăsa să latru fără rost în somn.

 

Aş avea o coadă cum avea Benedikt în basm, dar nu aş ruga pe nimeni să mi-o taie. Aş accepta-o ca pe o mică diferenţă între mine şi sirene şi poate în zilele de sărbătoare aş peria-o, lăsându-i pe mormoloci să se joace cu ea.

 

Eu, cel puţin, n-o să încurc cele patru ceasuri de pe pereţii labirintului.

Ştiu foarte bine că dacă cel stacojiu, dreptunghiular, agăţat cu faţa la perete arată 59:59 delfinii sunt de mult în drum spre serviciu, cărând în serviete sticlele cu sare de mare. Ştiu că dacă celălalt ceas – verde, dungat, uşor de confundat cu un pepene – găureşte întunericul cu cifra 9, înseamnă că în mine e pauză de respirat şi toate locomotivele sunt invitate să spargă nuci cu dinţii. Ştiu că dacă sticla de Bacardi e îndreptată spre sud ea indică ora -11 şi cu siguranţă în america moş crăciun se deghizează în balerină ca să dea o spargere la orfelinatul unde copiii sunt obligaţi să mănânce cu tacâmuri, iar asistentele nu au fumoar capitonat…

 

Credeai că am uitat?.. Dacă al patrulea ceas arată „O LUNĂ”, înseamnă că azi îmi primesc linguriţa de miere promisă care va şterge gustul egoist al Clorpromazinei. Apoi, sprijinită de un grepfruit mustăcios, îmi completez conştiincios cnp-ul pe o altă reţetă compensată.

INSIPID, INODOR, INCOLOR

De când eram mică am ştiut că de sub plapumă se iese doar odată cu soarele, că dacă, întâmplător, piciorul îţi alunecă afară Ea va ţâşni de sub pat şi te va trage în Acvariul din vitralii. Îi  va pune un capac de gheaţă şi va aştepta să te sinucizi.

 

Pe mine nu m-a pescuit niciodată. Dar am auzit poveştile lor – în Acvariu respiri apă şi îţi cresc branhii. Degeaba ridici scoicile ca să găseşti frânghii, degeaba cauţi îmbinările pereţilor sticloşi, aceştia sunt infinit rotunzi. Ascultam poveştile fără să-mi las pleoapele să se ridice, ascultam jurând că niciun fir de păr nu-mi va ieşi vreodată de sub plapumă. Ei îl descriau ca pe o cameră de ospiciu, cu singura deosebire că în loc de paturi exista apă. Uneori pielea li se încreţea, li se cuta, semănau cu o hârtie creponată speriată, cu doi ochi înroşiţi, iritaţi de alge.

 

În anii ‘70 muza mea a fost în Acvariu. În timp ce ea muşca melcii otrăvitori, eu săpam în pat după singura iederă ce conţinea antidotul. Când ea se izbea epileptic de vitralii eu loveam tăblia patului, când încerca să înoate până la suprafaţă, încercam, la rândul meu, să levitez până la tavan.

 

 

Niciuna dintre noi nu s-a aşteptat ca neplăcerile să se transforme în obsesii. Niciuna nu ne-am dat seama că indiferent câte cercuri de pânză impermeabilă ţii deasupra capului tău pe mânere de tinichea, vom intra în casă tot ude. Niciuneia nu i-a trecut prin vena splenică ideea că oraşele se opresc vreo secundă la înmormântări. Nici muza mea nici eu nu am ştiut atunci că furnicile erau aliatele Ei, că ele îmi urcau noaptea în pat ca să-mi exfolieze ridurile cu pietre ponce, după care primeau resturi de prin Acvariu.

 

Când ea era catapultată în Rai, eu mă trezeam cu ridurile înroşite.

YE YE GOD

Vineri… azi sunt foarte vineri. Numai ca s-o celebrez pe franţuzoiaca brunetă.

 

Sunt, de fapt, ATAT de vineri, încât îl pot vedea pe Dumnezeu stând picior peste picior la birou, schiţând cvatrupleţi pe geamul de sticlă zaharisită. Din când în când ridică ochii, se gândeşte cum să-i denumească, revine la cărbune şi reîncepe – aplică teoreme, desenează planete în spaţiu, linii punctate, linii întrerupte, linii care vor schimbare de sex. Dumnezeu e nedumerit. Aprinde o ţigară şi suflă fumul într-o cutie. Suprapune câteva arabescuri, desenează o acoladă şi brusc colţurile gurii i se arcuiesc: a reuşit să-şi demonstreze existenţa.

 

Acum nu se mai crede paranoic şi nu mai acceptă somniferele aduse de îngeri. Poate, în sfârşit, să poarte inelele lui Saturn pe degete, poate strivi toate muşuroaiele de furnici pe care le vede, poate să expire fum în altă parte decât în cutia cu medicamente. Poate se va coborî din nou aici, între plapumă şi cearceaf, ca să numere scamele de pe închisori şi trepiezii uitaţi prin livezi. Poate va ajunge cu numărătoarea la un număr prim şi va urca scara ca să sculpteze pentru ultima oară tabele, să inventeze formule ca să-şi dovedească harul şi milostenia.

 

Şi poate, chiar atunci, înainte să devin foarte sâmbătă, voi apărea în faţa lui, cu un Nikon agăţat de mână, ameninţându-l că-i voi arăta lui Allah capodul găurit şi decolorat cu care bântuie prin rai.

 

Cineva trebuie să-şi caute cârjele şi să meargă să schimbe melodia care repetă de două săptămâni fragmentul dintre 2:47 şi 3:33. Frumoasă adormită, ce zici, pasezi narghileaua, sau vinerea ta altruistă şi-a terminat programul cu publicul?

?!

Am fost odată ca niciodată într-o tornadă. Am locuit acolo o zi. Ieri, mai exact.

Şi am avut musafiri: vaci elveţiene care mi-au zâmbit din toate unghiurile, după care au găurit acoperişurile familiilor conservatoare, tei cu rădăcini decolorate, mirosind a clor, ţiple din garaje vopsite şi revopsite, bucăţi de magazine second hand, jumătăţi de sobe, rochii de mireasă…

 

Au fost atâţia, încât nu mai ştiam unde începe corpul meu şi unde se termină praful.

S-au perindat pe deasupra capului meu, ca într-un carusel nebun, mătuşi vineţii şi mingi de tenis ajunse, de teamă, să arate ca nişte lămâi stoarse. Eu am fost politicoasă şi i-am invitat, pe rând, la ceai. Pregătisem strecurătorile şi furculiţele, în cazul în care vreun cactus trebuia resuscitat; dar niciunul dintre ei nu a acceptat.

Aşa că am continuat să ridic şi să cobor pliculeţul de ceai cu parfum de portocale până când un stol s-a aşezat lângă mine. Am şovăit. Mi-aţi intrat în vis?

 

„Noi nu zburăm…”

„Niciodată.”

„Noi alergăm…”

„Spune-Le că noi nu zburăm”

„Spune-Le că noi doar alergăm…”

Pliculeţul de ceai coboară pentru ultima dată.

Ciorile nu zboară?!

Ceaşca începe să mi se dezintegreze. Parcă mâna îmi e epicentrul unui cutremur. Tornada la fel. Praful e aspirat, se aud nişte dureroase picături lovind sub centură un raft.

 

Scaunul a ajuns la limită. Nu se mai poate roti, iar sfârşitul desenelor animate au făcut ecranul să se înnegrească.

Replay.

Am fost odată ca niciodată într-o tornadă. Am locuit acolo o zi. Ieri, mai exact.

DUBLU VÂ

Pe marginea lacului stă o găleată albastră, ciobită într-o parte, în care se zvârcoleşte.

 

Ştiu că mă ascultă: „Vreau să am mâini fosforescente şi în loc de unghii solzi!”

 

Nopţile când nu dorm, umbrele intră nepoftite pe geam, îngână jaluzelele în linii orizontale pe tavan, după care se lasă în jos, alintă şifonierul şi masează biroul. În nopţile astea eu vreau să mă aprind şi să le fac să încremenească – liniile orizontale or să ezite între forme de chitări şi de lei, între alb şi grena. O să mă prefac, pentru o milisecundă, că sunt cărbune stins, dar mă voi reaprinde. Umbrele vor sta o milisecundă mai departe; vor fi ajuns lângă şifonier. Sunt eu cea care îţi dejoacă preludiul?

 

Dar taxi-ul intră în garaj, vecinul meu urcă turceşte treptele, acum e deja peste nevasta lui.

 

O să-mi continui jocul mâine seară când farurile maşinilor vor fi mai numeroase; căci va fi a cincea zi din săptămână. Acum am rămas cu venele prin care se vede vinul când îl beau şi otrava când spăl candelabrele. Le împăturesc, le pipăi, sunt proeminente şi maleabile, maronii verzui şi pulsează frenetic. Se umflă adesea când răsar pui de vrabie lângă pervaz. Ca într-un circ de plante carnivore, nopţile mele sunt făcute din Haos, nepictate. Ţi-l poţi imagina pe Dumnezeu ca schiţa ultimei pastile din flacon?

 

E mâine. Închid jaluzelele mâncate de praf pentru că nu mai am vin pentru umbre. Să rămână suspendate pe geamuri, acolo, afară, să mă strige de sub faianţă şi grunt nefinisat. Rămâneţi acolo… în noaptea asta trapezul meu de Haos naşte un ghiocel frivol.

AM MĂCELĂRIT VEDERILE

Nu mai notăm adresele pădurilor de ceară – azi s-au îmbrăcat în terenuri de tenis.

 

Facem troc cu oglinzi pe care le punem împreună cu celelalte bagaje, în hârtie de cadouri sau folie cu bule de aer. Le despăturim când ne topim pe şezlonguri, aranjându-ne şuviţele, trecând cu degetele pe sub conturul ochilor şi Le deschidem. Zâmbim acolo, în argintul brodat, zâmbim cu toţi muşchii, cu toţi dinţii, cu toate papilele gustative, rămânem 3 secunde în poziţia asta supra-artificială, iar apoi oglinda face „Clanc!” şi e absorbită de nisipul care e de fapt pietriş stacojiu. Aşa de simplu e! fără destinatar scris lizibil pe ambalaj, fără timbre marcate, înfăţişând catedrale sau cactuşi înfloriţi. Aşa de simplu e!

 

Familia destinatarului se îmbracă în haine negre, cu broderii negre şi inele de cupru, aşteaptă în jurul şemineului ca scânteile de jad să se lichefieze, începându-şi metamorfoza în oglinda de pe malul Adriaticii. Cine nu e atent pierde începutul zâmbetului şi tot ritualul trebuie repetat peste o săptămână şi o zi.

 

Dacă plouă oglinda începe să se evapore pe drum şi surâsul devine cenuşiu amar. Eu îi montez de obicei două umbrele, doar aşa, pentru cei care mă vor color..

TU CUM AI ADORMIT?

Calc pe zăpadă pe urmele tale. Niciun milimetru în afară, centrat perfect pe umbra tălpii şi striaţiile lăsate de papuci.

 

A nins din tavan, la început cu vopsea, apoi ea şi-a schimbat culoarea, apoi a făcut asta din nou. A mai nins cu tencuială, au început să cadă plăci din parchetul de la etajul 3. Podeaua lor e acoperişul meu. Cât crezi că va trebui să aşteptăm să ne ningă cu bucăţi de acoperiş, blocaţi fiind într-un cerc cu ceasuri delincvente care pot număra doar 5 etaje?

O să treacă zi după zi, or să cadă fulgi după fulgi, mai întâi coloraţi, după aceea formaţi din tencuială şi din cireş gălbui. Ce o să aşteptăm, în afară de iederă nemuritoare?

 

Găurile făcute în pereţi se vor acoperi când vom clipi, ţipetele pe care le vom cânta se vor ciocni de sârma ghimpată şi se vor aşeza în ea, fericite că metamorfoza în ecou nu va suna niciodată la uşa lor.

 

Chiar dacă o să zgâriem porţile cu palmele, chiar dacă vom tăia perdelele în gând, nu vor înceta să se regenereze când vom clipi.

 

Îmi faci semne să nu capitulez, dar urechile au făcut asta deja. S-au evaporat în aerul subţire, degetele le urmează pe aleea cu două podele şi amorţesc pe rând sub fulgi de rumeguş. Mă înec cu alb şi mă resuscitează o alarmă de ceas stătut.

 

Pe tine ce vis te-a făcut să-ţi doreşti realitatea?

LOCUŢIUNI

Mâine în loc de dejun serveşti o exorcizare. Te-ai încumetat să alergi pe unde n-au călcat nici măcar demonii mei din şifonier. te-a posedat un arhanghel încălţat cu şlapi. Ţi-a pus la încercare umorul şi tu ai dat chix. Repetiţiile au fost în zadar – îţi demonstrasem că gheaţa e sinucigaşă. Îţi desenasem pe table verzi cum deschid robinetul şi apa caldă transformă gheaţa proaspăt scoasă din congelator în apă călduţă. Devine acum una şi aceeaşi cu asasinul său şi se întoarce în gheena de baştină.

 

Nu o să te uităm. Nici eu, nici arhanghelul. O să împăturim cu posterele tale scaunele de colecţie din secolul XVII pe care ai uitat să le treci în testament sub numele meu. Iar pe perna ta electrică îţi vom culca puii de raţă care vor ridica covoarele să te caute cu nările lor mici de pe ciocurile bontite.

Albinele. Ele vor fi fericite. Nu va mai veni niciun clovn costumat în grădina lor să le aerisească stupii şi să le pună sirop de arţar în farfurioare.

 

Vezi, nu ai de ce să te temi că te va uita vreun om. Nu-i vor lăsa albinele să doarmă şi aceştia în rugăciunile lor vor aprinde candele pentru cei care mimează infarcturi pe paturile de sticlă din purgatoriu.

DOI ZECE

Bine, vrei să vorbim despre asimetrie. Ia loc pe ladă, ai grijă, ocoleşte cuiele, să nu-ţi iroseşti tocmai acum treningul. La pagina 21 poţi vedea că din colţul drept al gurii mele asimetrice poţi să pescuieşti alge care miros a scorţişoară, iar din cel stâng nu poţi pescui nimic pentru că am pus un capac acvariului.

 

Am trei oglinzi care îmi colorează părul diferit, am trei ceasuri care îmi arată zile diferite şi trei paturi care mă leagănă şi mă adorm diferit.

 

Acum îţi scriu ca să-ţi spun că vreau patru gramofoane ca să-mi cânte patru tipuri de jazz, nu-mi pasă dacă vor trebui să le inventeze, vreau patru măsuţe de cafea cu patru sortimente de fursecuri cu ciocolată, vreau patru ferestre pe care mâţa să-şi poată ascuţi mustăţile pe cale să năpârlească.

 

Înţelegi? Îmi trebuiesc cinci chiuvete ca să spăl toate mingiile vopsite cu noroi, cinci dicţionare ca să înţeleg ce e ăla un număr prim şi cinci tablouri ca să mă hotărăsc în ce ţară dorm la noapte.

 

Fir-ar să fie! Ascultă! Nu vorbi odată cu mine. Tot ce-ţi cer sunt şase ciorchini de struguri, din aceia din care mâncau Cleopatra şi Marc Antoniu la amiază, şase cuţite cu tăiş dublu, din aur alb, şase colivii în care să-mi închid cele şase suflete care nu mă lasă să scriu şase cuvinte fără să clipesc de şase ori.

 

Eşti paranoic, nu halucinez. Tu doar expediază-mi şapte blistere cu xanax, ca să încheiem şarada. O să ştiu ce vreau în dublu exemplar.

 

După o înghiţitură de vişinată o să ştiu şi ce vreau unicat.

 

UMBRĂ PE SUB TROTUARE

În drum spre Sibiu, norii se plictisesc în tren. Aşa că îşi întind nervurile pe ferestre şi încep să mănânce din munţi. Îi ronţăie, îi erodează, picură lavă în ei şi îi tranfsormă în vulcani într-un număr de circ gratuit – controlorii de bilete devin spectatori.

 

Se sacrifică şi lasă geamurile deschise, fără să le pese că pe acolo vor intra păsări şi îşi vor face cuiburi în cearcănele noastre.  Ne vor iscodi cu ciocuri de ipsos şi ne vor planta plastilină sub pleoape, doar ca să vadă şi ele lava îngheţată a munţilor.

 

Din cearcăne vor ieşi pene, vor creşte alţi ochi mici, speriaţi de zgomote, galbeni şi adormiţi. Cuiburile vor fi atunci neîncăpătoare. Se vor extinde în pomeţi, o să roşim de şapte ori mai tare la următoarea minciună.  Vor ajunge apoi în obraji, îşi vor întinde ghearele în maxilare şi aripile ne vor sta pe post de cercei.

 

Vom arăta ca nişte vulturi mediocrii, cu feţe inundate de puf topit.

O să oprim toate trenurile pentru că şinele nu îşi vor mai urma conştiincioase itinerariile pe şinele dilatate, care concep albăstrele cu iarba sălbatică.

 

Crede-mă, o să vrei să te fi născut păpădie într-o pădure când ne vom scălda în lavă cu feţe de rândunici.

MÂINE VĂ VOR MINŢI

Au spus că azi nu mai contează ambalajul.

Au spus că azi contează ce e înăuntrul tău. Ce sâmbure auriu zace acolo, în pământ nefertil.

 

Aşa că m-am decis ca mâine să mă întorc pe dos. Voi înghiţi un bec şi acesta îmi va lumina esofagul, va purifica străzile adormite şi trotuarele răguşite.

 

Veţi vedea apoi că becul va emana nu lumină, ci lumina mea. Va proiecta pe toate zidurile caselor imagini cu muzică şi semne de întrebare. Va mai proiecta zile care au avut două nopţi cu treizeci de luni albastre şi multe căni cu ciocolată caldă. Va imprima – pe ferestrele şterse cu oţet şi foi din ziare – instalaţii de brad încurcate, trepte de ciment ce au zdrelit genunchi şi mere înjumătăţite.

Mă veţi privi ca pe un film de lung metraj. Nu veţi şti dacă sunt o comedie romantică sau una sadică pentru că nu vă voi lăsa să mă vizionaţi cu ochelari 3D.

Nu veţi şti nici dacă sunt un thriller sau un horror – o să vă leg mâinile cu chică  de porumb, o să fac un nod dublu, iar apoi o fundiţă.

 

Atunci vă veţi da seama că sunt un film autobiografic. Şi atât.

 

Aşează-te pe canapea…

O cafea?…

Vizionarea neplăcută!

ÎNTR-O NOIEMBRIE

Era într-o noiembrie când m-am hotărât să-mi fac ordine în calendar. Numele lunilor merită concediu. Le trimit pe o barcă şi import unele noi. Cireşarul îmi va deveni Vişin loial şi va fi mereu acolo ca să-şi aplece crengile pe care să mă legăn. Pe Cuptor îl voi transforma în Microunde. Străbunicii tăi nu aveau prize, însă eu am. De ce să nu profit?

 

Răstălmăcesc ordinea ca un fierar ce asudă jăratic bicolor. Mă joc cu vătraiul prin zilele muritorilor şi fac mişcarea de revoluţie să dureze mai mult ca niciodată.

 

Dacă nu purtaţi şosete, pământeni, veţi ameţi şi veţi deveni depresivi.

Continui să mă joc – scrum pe beţe şi găleţi cu apă adusă de departe. Albine nervoase şi garduri scorojite de Timpul pe care am venit să-l schimb.

 

Ai clipit…

 

Prin faţa ta a trecut umbra lui. Fuge către capătul pistei, crezând că acesta nu e însemnat pe harta mea.

 

Uite, ai clipit din nou. Însă tu nu simţi asta. Eu da. Vă simt clipirile pentru că vi le port. Voi m-aţi orbit şi m-aţi condamnat să trăiesc într-un februarie bisect alături de un şemineu nevorbitor.

PATRU

Te-a luat uşor somnul într-un secol în care nu ne mai permitem să economisim zgomote. Ne-am încătuşat lângă ele, în genunchi, levităm către penitenţă pe covoare modeste de cărbune. Cazi într-o stare căreia îi şopteşti numele tău. Îţi notează repede adresa, ştie unde te va găsi în următoarea noapte. Rămâi incognito pe veci, te-ai hotărât să pictezi fără să te mai semnezi. Doar ştii că oamenii rataţi se transformă în criticii absenţei luminii. Cazurile substantivului te zăpăcesc, aşa că schimbi serviciul de ceai cu cel al declinărilor. Ne ridicăm în jos, uimitor, acolo unde pentru îngeri înseamnă sus. Nu mai faci decât mişcări reflexive, ştiute pe de rost: visezi, respiri şi dormi. Mai târziu o să înveţi să dezamăgeşti. Şi atunci toată lumea o să fie fericită.

Dacă luăm o foarfecă şi îi poruncim să lipească la loc  tot ce a despărţit cu oţelul ei nemilos o să pretindă că nu ştie să vorbească. O să facă semne pentru nevăzători, cu disperare, aşteptând naivitatea noastră să-i servească o cafea. E pretenţioasă lumina când alege să se arate doar nouă. E timpul să vă scoateţi ochelarii, zidari fără oraşe. Tizul tău ajunge împreună cu porumbeii. I-ai dat lovitura de graţie atunci când arbitrii flirtau cu fulgi de ciocolată. Ciocolată albă!!

 

MÂINE E AUGUST

Deşurubează-ţi irişii dacă vrei să vezi cum plouă alb negru pe orizontală… să ne lipim grilaje pe ochelari, să vedem ce simte cu adevărat o cămaşă în carouri atunci când e privită.

 

Ne vom bronza cu urmă şi vom accelera pe trei sferturi de autostradă – restul va fi acoperit de ace de siguranţă ruginite. Vom ajunge acolo unde s-au inventat târguri pentru schimburi de cărţi, unde s-au montat bibliotecare amabile, unde s-au instalate scaune politicoase. În meniu au doar ceai de pere şi paiuri invizibile.

 

Suntem acolo ca să închidem trapa. A fost întotdeauna nevoie de 3 mâini şi de data asta ne-au cerut pe noi. Ne-au recrutat din mers, iar noi ne-am resemnat din zbor.

 

Ofer două stângi. N-ai decât să te transformi într-un gentleman şi să-mi întinzi mâna dreaptă.

Nu e praf pe trapă. Au rămas doar amprentele necimentate ale celorlalţi copii care au venit să adoarmă aici.

 

Ca şi ei, am sosit cu ochi negri şi vom pleca cu ei închişi.

RODIE

Da, ei vin să se hrănească. Merg în josul străzii, înoată prin capilarele mele, iar când obosesc se scaldă în gârlă. Pentru ei timpul se va opri de mâine. Planeta lor va cădea în tava pentru cuburi de gheaţă, iar gradele cu minus din Frigorific vor fi nemiloase.

 

Graniţele vor rugini, axa planetei se va aşeza de-a curmezişul pe orizontală, continentele îşi vor ciocni gheaţa într-un toast rudimentar, reformând Atlantida.

 

Acesta va fi timpul vostru, timpul despre  care ei vor scrie cărţi şi le vor iscăli cu vin. Vor analiza fiecare rocă, în speranţa că vor găsi sub acestea, pe lângă râme fotofobe, o nouă eră.

 

Nu le-a spus nimeni încă… e în zadar!

REPROŞ

Tot ce voiai era ca într-o zi un bulevard să fie numit după tine, să-ţi calce oamenii pe plămâni, să-ti aminteşti, de acolo de unde eşti, cum e să fii astmatic. Nu voiai o uliţă, cum vor novicii poeţi, aspirai la un bulevard antic, pavat cu fire de electricitate, iar pe margine cu ochi de pisică. Îţi rataseşi meseria de arhitect deşi ştiai cum trebuia să arate bulevardul. Să-l poţi vedea de pe steaua pe care te-ai aşezat, să simţi gustul pietrelor care depun cerere pentru a fi transformate în nisip. Nu-ţi mai rămânea decât un vis, un ultim licurici zdrobit pe un bulevard numit după tine.  

Nu am pălărie. Nu am ce să dau jos de pe cap, cu scopul de a face un gest solemn. Tot ce-mi stă în putere e să rotesc butonul: dau muzica mai tare, ca să vezi basul de acolo de unde eşti. Vezi cum incearcă să ajungă la tine? Vezi cum încerc să ajung la tine? Vezi cum începem să-ţi construim un bulevard? Întoarce foaia o clipă. Apoi dă înapoi. Şi va ieşi din carte, tridimensional, ca trenurile din cărţile pentru copii, bulevardul după care nu va mai trebui acum să suspini. Căci doar pe el ai ştiut să-l păstrezi în memorie.. 

XI.

Trebuie să stau puţin jos şi să cuget…

 

Da, e vina ta că eşti ATÂT de uman. De ce continui să ţipi chiar şi după ce vaza naşte pe gresie cioburi rombice, perfect finisate?

 

Acum trebuie să mă ridic, să mă opresc din cugetat şi să îmi ţin discursul la portavoce. Dar nu pot… Mi-au pulverizat timiditate în cafea, iar acum am impresia că gurile stau ascunse în spatele pliantelor oferite gratuit şi le folosesc pe post de paravane de oţel izolate fonic.

 

Trebuie să mă aşez din nou, de data asta ca să-mi termin cafeaua. Vreau să văd cum e să înnebuneşti de timiditate. Mi se vor înroşi dinţii sau genele? Îmi vor deveni ursitoarele gafe incomensurabile?

 

Dar găsesc în zaţul de cafea antidotul. Iar în portavocea galbenă o lampă fără bec. Iar în mulţimea anxioasă dor o colecţie de ursuleţi de pluş, fără o ureche, nas, un ochi sau o lăbuţă, în funcţie de rândul în care au luptat împotriva tăietorilor de copaci.

 

Recunosc fereastra, e cea la care mă uitam cum se ridică aburii din pământ, recunosc biroul, e cel pe spatele căruia lipeam scrisori al căror sigiliu urma să-l sparg cu o piatră un an mai târziu, recunosc covorul ce s-a agăţat de atâtea ori în aspirator.

 

Recunosc, e camera mea pe care n-am mai părăsit-o de 4 zile şi o dimineaţă.

TREI ZARZĂRE ŞI O CIOARĂ

Ce am crezut aseară că era o vrabie prăpădită pe asfalt era un ghemotoc de scotch folosit, arătând ca o gogoaşă luată la trântă. Şi chiar dacă nu respira prin branhii, mi-a făcut cu ochiul şi mi-a arătat că are un plasture pe inimă, care nu lasă să intre puf de plop înăuntru. Pasul îmi încetineşte. Încetinesc şi stropii de ploaie de frica radarului. E un spectacol uimitor în jurul meu, pot să-mi cobor mâna spre pământ înaintea picăturilor de apă. Aud un sunet ruginit şi amuzamentul meu dispare odată cu lentul dans al ploii. O păpădie ofilită soarbe din aer culori şi se hrăneşte cu galben din soare, doar-doar îşi recâştigă lumina. Nimic nu mai arată acum la fel. Parcă s-a aşezat peste toate o foaie de ceară. Sau poate foaia de ceară s-a luat de pe ochii lor.

 

Trei puncte de suspensie se materializează şi mă sfătuiesc să-mi fac unghiile negre cu dungi verzi şi buline albastre. Iau un cărbune, două fire de iarbă, fur stiloul surorii şi îmi fac de cap în şifonier, la lumina umeraşelor. Vărs oja pe haine. Ele se revoltă, zici că sunt într-un western cu cactuşi ambulanţi. Adorm cu o singură pernă de apă. Nu mai pot decât să cresc o mimoză.

  

Mă autodiscriminez când văd că patul îmi păstrează forma după ce mă ridic. Nu o să Le ating standardele, nici măcar suindu-mă pe masă, întinzându-mă pe vârfuri.

 

Concluzia: suntem o mare glumă, suntem cizmarii universului, bufonii stelelor, servitorii ce şterg praful în urma inelelor lui Saturn. Omuleţii mici şi verzi, cu antene maro mănâncă popcorn în faţa plasmei şi râd de noi în fiecare sâmbătă seara la 8, în prime time. Şi luni dimineaţa în reluare.

 

Suntem un colosal eşec, un banc sec spus fără intonaţie, rezultat în urma unui bing-bang imaginar.

  

Suntem un kitsch sferic ce beneficiază de câmp gravitaţional şi resurse epuizabile.

EŞTI SUNT

Sunt livrată împreună cu un manual de instrucţiuni. Un întreg roman unde vă învaţă cum să mă ţineţi departe de copii. Şi cu scris mare, bold-uit, scrie „inflamabil”. Nu am termen de garanţie. Eu hotărăsc când expir, eu decid când vreau să mă întâlnesc cu sacul din coşul de gunoi. Nu pot fi returnată, nici măcar pe baza bonului de casă. Odată ce ţi-ai făcut curaj să iroseşti jumătate din salariul minim pe economie pe mine, nu mai e cale de întors. Rămân pe veci la tine acasă, instalată comod sub aparatul de aer condiţionat.

 

Trebuie doar să-mi răsuceşti cheia odată la trei zile. Da, ca la vechile orologii. Nu-i aşa că am acum iz de vechitură, pe departe de ceea ce e real – cumpărată dintr-un supermarket ticsit cu apă plată şi sucuri cu E-uri?

 

Da, în încheierea pledoariei, mărturisesc: m-au furat, m-au privat de flirtul cu raza roşie ce piuie atunci când vede cifre înşirate indian pe eticheta gălbuie, nu m-au lăsat să mă bucur de turul de onoare – dulcea plimbare cu căruciorul – pe care au savurat-o toate colegele mele, tronând pe margarine, dulceţuri sau iaurturi, înainte să fie chiar ele savurate.

 

Eu nu am văzut decât scamele din buzunarul unui navetist cleptoman.

 

Ai grijă să nu te răneşti dacă vei face ce îţi cer în continuare: gândeşte-te, ce sunt?

MAT ŞAH

În alcovul şahistului, lângă rădăcinile curcubeului şi lângă filamentele acestuia Ea stă întinsă pe divan şi privirile îi şoptesc invidie pentru că îl are pe rege.

 

Filigramul monocromat numără din şapte în şapte în gând şi caută cu singurul ochi bucata de metal galben  a arborigenilor. Au  uitat-o de pe vremea ultimului pelerinaj, lângă şuruburi şi şurubelniţe, sprijinită de coşuri cu fructe, în spatele porţelanurilor abrazive, în stânga cuponului de organza verde. Nu şi-a amintit să presare piuliţe pe drumul către măsuţa de sticlă cu picioare de fier forjat , iar acum orbecăie sâsâit, bătând în tastatură.

 

- Şah mat. Zâmbesc glorios.

 

Mă corectezi matern:

- Mat şah.

 

Mă dizolvi în consoanele de fum – e remiză.

CIREŞE

Ieri am început alt tablou -

Îmi pictez acum umbra

Să nu îi uit liniile

Când o să acopăr soarele cu mâna.

 

Îmi caut inspiraţia printre crăpăturile zidului

Care azi e mai rece ca niciodată.

Nu ştiu unde au fugit norii.

Trebuia să ne întâlnim sub copacul de mahon din curte.

Am aşteptat o oră şi am stat de vorbă cu soarele.

Mi-a zis că o să răsară în curând deziluziile:

Norii nu mai vin.

M-au uitat,

Aşa că acum îi simte altcineva pe buze.

M-am resemnat;

Mă îndrept  acum spre casă.

E agăţat un fulg de nea de clanţă.

Trec direct prin uşă, ca să nu fac valuri în somnul fulgului.

Aud vocile fibrelor de lemn

Şi trec totuşi nepăsătoare.

Mă zgârie pe faţă  aerul atât de rar din camera mea.

Deschid fereastra pe care îmi scriu zilnic jurnalul,

Lăsând gândurile să fugă la cer.

Văd câmpul dezgolit,

Care cerşeşte cu rugăciuni vişinii.

 

Nimic nu ajunge niciodată:

Mai vreau o zi de viaţă,

Aşa că închid ochii pentru următoarele 8 ceasuri…

LANŢ TROFIC

Romb peste romb -

nimic.

Piatră peste piatră –

alta piatră.

Inimă peste inimă -

Suflet pereche.

 

Culegem geamuri de sub tavan

Cu şurubelniţe automate

Ce nasc cioburi de gumă

Pe podea.

Musonul strânge cioburile

Pe făraş

Şi hrăneşte cu ele păunii din cuşcă.

Penele lor vor întregi evantaie;

Evantaiele vor alunga gradele.

Ştiai?

Pe fundul tolbei lui Celsius

Se găsesc mereu săgeţi negative.

PENTRU VOI, MURITORII, ŞI PENTRU NOI, RESTUL

Am încetat să mai primesc plicuri cu antrax aşa cum tu ai încetat să mai primeşti pâine cu cianură. „Suntem imuni!” le-am strigat în faţă, ţinându-ne inocenţi de mână. S-au retras frustraţi în găurile lor alb-negru unde schiţează acum alte planuri ca să ne înţepe la noapte.

 

Însă ce mai contează, atunci când te sperii nu de umbra ta, ci de propriile gânduri? Îţi e frică să prinzi un stilou între trei degete şi să scrii… ne-am modernizat. Acum alergăm tastele, ale căror sclavi suntem. Convenabil. Nu trebui să întreţii o conversaţie, să le schimbi uleiul sau să le serveşti ceai cu biscuiţi.

Noi doar urmărim linia albă de pe şosea, cu ochelari de cai tronându-ne pe nas. Nu-i aşa că te simţi ca împăratul ce defila gol, atunci când îţi şoptesc să te opreşti din mers?

 

Nu, nu avem timp de basme. Accelerăm în somn, când nu ne putem opri din cădere decât pe perna din care ies fulgii terifiaţi de strigăte.

- Am uitat, da, am uitat… am uitat de somnifer.

 

Pretexte… fugim din nou, urmărind doar linia albastră acum. Când ne luăm concediu folosim doar băncuţa de pe marginea autostrăzii. Sinistru? Nu… au coşuri de gunoi performante. Dacă le dai să înghită o monedă, îţi spun un banc.

Au venit din nou. Îi aud cum torturează treptele, calcă pe ambalaje, şterg involuntar praful de pe balustradă, scot, pe rând, batiste apretate ca să se cureţe, se încruntă fals, privesc cruciş şi citesc „33” pe uşa mea. Aud cum tremură clanţa din spatele şuruburilor. Sună. O dată… de două ori… îmi ţin răsuflarea. De ce?… Pereţi, uşi, nu sunt ele aici ca să imite veste antiglonţ? De trei ori… de patru ori…

 

Au plecat. Vor vinde buchetul de flori la colţ de stradă iar trufele de ciocolată vor sfârşi sub roţi de camion. Trist? Nu oftaţi, voi cei cu serigini permanent în buzunare. Elveţienii nu sunt pe cale de dispariţie, au anunţat la meteo.

Expir… sau nu? Cel puţin asta îmi arată geamul de la birou: o marionetă cu gâtul lung care abuzează de plămânii ei. O, dragi nefumători, ce este acesta, dacă nu actul de a respira?

 

Ceva în preajma mea sună surd. Plecăm? În 15 minute? Perfect… Da, am spus perfect. Încearcă să citeşti cuvântul acesta de la coadă la capăt… Imposibil? Doar depăşind linia verde – acum – poţi …

 

 

MUZĂ PENTRU NEMURIRE

 

Să joci rolul unei muze pentru o seară – pentru asta eşti plătită de teatru. Să faci reverenţe pe vârful degetelor şi să dăruieşti jucăriilor de pluş Orfani Cerşetori.

 

Să joci rolul unei muze pentru o seară – să ne faci dependenţi de creioane şi radiere, să ne faci să refuzăm cozonaci proaspeţi comandaţi din Alpi.

 

Să joci rolul unei muze pentru o seară, să nu ajungă copacii pentru fabricat şerveţele, să nu ajungă piei de girafe pentru hrănit extravaganţe de minut.

 

Să joci rolul unei muze pentru o seară, să ne faci să îngropăm bateriile de la ceas, să aruncăm scântei din cremene pe calendare, să ne faci să colorăm colţuri de scară în verde savană.

 

Iar când seara se va sfârşi, să nu te lăsăm să părăseşti scena până ce fiecare nu termină de aplaudat, pe rând, o veşnicie. Ni te vom imortaliza în cenuşă, şi nu numai.

 

Iar de te vei simţi flatată, veşnicia se va sfârşi. Ai grijă, cenuşăreasă autohtonă, lalelele roşii nu sunt colorate pentru daltonişti.

 

Şi, într-un final dorit de secole, să ajungi în culisele cu pereţi mucegăiţi, unde păienjeni dresaţi îţi vor masa ridurile şi te vor împături, ca la un pseudo-SPA, în pânza lor de culoarea mierii.

 

Să nu aştepţi cereri de autografe, să nu crezi că te vor fotografia oameni importanţi pentru ca mai apoi să te agaţe pe pereţi între patru stinghii aurite.

 

Nu…

 

Şi vei ieşi pe străzi luminoase; luna va fi albă, văzută prin lentila ţestoasei; vei simţi povestea fiecărei pietre de pe drumul pe care vei călca. Îţi vor imprima în fiecare celulă mii de ani vorbiţi în limbi ştiute şi neştiute.

 

Da… Să ajungi acasă, muza noastră pentru o seară, să asculţi la gramofonul îmblânzit de coniac muzica din vremea ta. Să cânţi odată cu discul, să torni ceai pe ritm de jazz.

 

Spune-mi, acum, înainte să scriu “The End” sub literele astea cocoşate. Vei face ce ţi-au dictat pastilele din spatele cortinei? Vei fii păpuşa lor voodoo?…

DORMI?

Resuscitez o carte sub priviri mirate de uşi tăcute.

 

Zidul care trebuia să mă apere de îngerii maliţiosi s-a prăbuşit sub muţenia ursuleţilor de pluş. Mă rotesc odată cu pământul şi zic nu nuanţelor de roşu. De ce să-mi ardă ochii când pot avea rubine? Un protest rămâne fără ecou, înfundat de îngâmfatul deşert. Mă răzbun prin tăcere, mă resemnez prin vise, mă înalţ prin aer. Sordidele clipe nu mai vin la întâlnirile cu oamenii, aşa că aceştia nu mai aşteaptă. Speră doar să descopere cineva  alte unităţi pentru timp. Cafeaua s-a îndulcit de la frig, sarea s-a cristalizat de la singurătate. Incapabilii mintali sunt mai norocoşi decât fericiţii: lor nu li se termină niciodată starea de spirit, ei nu consumă dulciuri, se răsfaţă cu apă minerală. Ce linişte e când tac uşile. Pleoapele vizoarelor se lasă încet înspre văi şi pupila nu mai e în relief, se ascunde sub roci de granit. Ca o bărcuţă ce deranjează lacul, ies în lume şi îi zâmbesc asfaltului, întrebându-l cum e să fii călcat în picioare. Las lucrurile să cadă după cum vor, nu le mai aranjez cu mâna vopsită ca pielea.

  

Clipesc anevoie. Încă mai cred că viaţa mea e coşmarul unui extraterestru în comă. Se zbate şi face grimase. Dezvoltă epilepsie sub perfuzii cu iluzii. O să se trezească abia la înmormântarea mea…

PLÂNGEM DISEARĂ?

Zâmbeşte-mă!

   

Ascultă-mă!

  

Decalogul meu are doar două porunci. Aşa că nu te mai juca mimă în mintea mea, nu-ţi mai finaliza terminaţiile în degete şi nu-ţi mai întinde porii pe genele mele.

 

Împletiturile nervoase din funie tac mereu în poze. Nu amuţesc atunci când văd obiectivul; au mituit doar filmul şi acesta mă falsifică acum.

  

Împletiturile sunt fericite… Le-am  aruncat înspre tavan. Stau, nepioase, deasupra capetelor noastre şi aşteaptă să mă legăn în ele.

 

 Îmi pregătesc jucăriile, acum că nisipul e nins de ochi nerăbdători.

 

-Ce are de gând să facă? Recunosc vocile strâmtate şi încordate în şoapte. Ştiu cu toţii că am să mă dau în leagăn, acolo, pe scena din faţa lor, mă voi legăna uşor, ignorându-i. De altfel…nimic nu va fi schimbat…

  

Verific cutia metalică în care a fost uitată de gândaci o bomboană. Sau poate e un cadou… În calendarul insectelor negre, astăzi împlinesc vârsta leagănului.

  

Florile uscate de pe măştile lor – camuflare ieftină şi ipocrită, ochii de sticlă ce stau lipiţi cu clei galben, steluţele fosforescente prinse cu bolduri pe  zăpada artificială care îmi ţine loc de cer aşteaptă. Fac reverenţe din ochi… MĂ aşteaptă. Îmi aplec pleoapele, urc, cu ochii închişi, pe scăunelul ce ieri mă ajuta să ajung la întrerupător. Ei aşteaptă încă…

 

 Împletiturile sunt reci şi înlocuiesc acum colierele de pene. Aşteaptă. Ele ştiu că verific, cu genele întrepătrunse, dacă menajera a curăţat nisipul de sub leagăn.

  

E devreme şi sunt aşteptată. M-am trezit înadins înaintea lor ca să pregătesc decorul – intrarea va fi fost liberă. Pianul îmi va fi şoptit rugăciunile, iar lumânările îmi vor fi luminat emoţiile.

  

Aşteaptă…

  

Ochii mi-s închişi încă. Ei se întreabă dacă vor rămâne aşa. Intepretez. Le răspund zâmbind şi îmi fac avânt să mă legăn.

  

Aţi sosit la timp ca să stingeţi reflectoarele şi să măturaţi ţărâna.

UNU

 

Şi atunci zic: “o spirală?”…

 

 “Nu!!!!”. Şi fără doar şi poate, ce fac spiralele? Lasă cerculeţe imaginare prin spaţiu ca să le poată înghiţi apoi moluşte verzi, se aplatizează şi resping lumina cu oglinzile, numai ele ştiu cum arată cercurile, respiră înfundat şi scuipă praf, rămân fără tuş când ţi-e mai mare dragul, bocăne asurzitor când adorm steluţele şi nu te lasă să dormi decât după ce repari patul.

 

“Şi spirala?…Spirala ce face?” Spirala face spirale, ţi se face greaţă de la crema roz care a visat azi noapte sare de lămâie. Nu degeaba se taie maioneza. Când rămân sâmburii fără coajă, nu mai iese prăjitura dulce. Zboară praf de copt peste numere încifrate, linguşitoare unelte Enstein-iene. Şi la ce bun arcuri, la ce bun perforator placid? Se vede totul prin pânza găurită. Dacă tuşeşte o albină, i se dărâmă fagurele, se năruie stupul din coji de portocală.

  

E greu să înţelegi o spirală. Miroase a spirt şi scuipă praf. Nu face cu ochiul când e semaforul roşu, doar când te hotărăşti să sari la trambulină. Şi… ah! Spirala nu ştie să citească. Ea doar scrie hieroglife. Îi place să simtă litere sfâşiate de unghii, gemând sub ascuţişul stiloului. Murmură sub streaşina umilită de soare. Picură în zadar… şi picurii cad încet … încet… lin… lin… uşor… uşor. Mă spăl cu verdele crud de sub monedele vechi ce fac talerele să danseze, talere prefăcute. Spirala are mai multe volume şi trebuie să îi vorbeşti încet. Îi plac şoaptele închise în plicuri emailate. I-a declarat război tehnologiei, şi pe 4 la 13.30 mi-a promis o nectarină. Adun resturile gumei de şters. Numai ea ştie ce a înghiţit, doar ea cunoaşte foaia scrisă. Ochiul meu vede doar urme şi aşteptă înţelepciune. Schiţez în cocă o talpă de spirală şi mă gândesc la schizofrenici şi la dulcile pilule, la praful scuipat de spirale.

  

Trag linie. Nu mai vreau cercuri. Acum m-am îndrăgostit de sfere şi de muzica lor. Alunecă lebăda pe un cui ruginit. Se uită doar înainte, caută un pui de papuc. Sub pătura îngheţată de soare suspină cearşaful dezamăgit: nu mai scutură… mai scutură… scutură. Alung lumina din umbre şi rămâne buştean dezgolit, miez galben. M-am rătăcit în propriul dicţionar, cine îmi spune la ce literă trebuie să deschid? Beţişorul parfumat s-a oprit. A subestimat mirosul şifonierului, şi acum tace ca să-i vadă lui numărul.

 

 O să mă mărit cu un clovn. O să mă lase să pictez pe cer şi o să alunge căţeluşii obraznici.

CORTEGIU VIOLET

 

 Cos buze cu bolduri sărate.

Aseară bătea orologiul

Cam de 9 fără 7;

Şi când a mai bătut odată

A plecat şi croitoreasa

Cu ultimul sunet de gong răsuflat,

Pe tărâmul costumelor albe:

Se pare că norii aveau nevoie de robe noi.

I-au rostogolit amintirea

Pe stofă până la cimitir.

Au îngropat-o furnicile

Cu fustele pe jumătate cusute

Şi au mai îngropat-o lacrimile

Cu suspinele pe jumătate spuse.

LINIŞTE! MĂ SĂRUTĂ NISIPUL…

 

 S-a pus praful pe urechile mele.

 

Un ţânţar doborât de căldură suflă nervos, mi se aşează pe lobul urechii şi cochetează cu ideea de a-mi face o gaură cu acul său ascuţit. Mă pun pe râs în timp ce două albine aduc cercei, giuvaiere de tinichea. Întorc oglinda în cealaltă parte. Mă plictiseşte aroganţa în care s-a scufundat un munte turbat. Cad ameţitor picioruşele evantaiului pe care până ieri copiii îl venerau. Se hotărăsc acum că timpul e prea lung aşa că îşi cumpără un ventilator. Şase cuburi de gheaţă vor să se transforme în rondele de lămâie, pentru ca mai apoi să plouă cu Cinzano. Las toate uşile deschise. Nu uit că farul trebuie aprins.

 

E luni şi încă nu a plouat. Îmi aranjez genele pe şezlong şi văd Întârzierea că apare la orizont – privesc clespsidra – e punctuală. Oamneii uită Uitarea în sertarul cu şosete. O găsesc prăfuită, şi pe ea, cu praf făcut după reţetă. Să-mi rămână doar o umbrelă pe lume. Nu aş cuteza să mă mai gândesc ce să fac cu ea. O deschid şi zbor ca fata cu pistrui. Puncte galbene îmi vâjâie în cap. E timpul să aterizez, dar semaforul e tot pe roşu. Nu am cum să planez. Nu-mi mai rămâne decât să strâng mâna koreanului şi să închid ochii. Mă izbeşte o lumină în faţă. Ustură. Buzele mi se usucă cât ai zice electrocardiogramă. 6.1 ; 7.1 . Încerc să regăsesc pi-ul din mine. Îl îmbrac original, cu sarcasm şi indiferenţă. Îi fur acadeaua  de sub nas şi nu am remuşcări. Prea mult pentru noi. Prea puţin pentru voi. Dacă am putea să zburăm ne-ar scârbi pământul sec. Prefer să înot. Negru pe degete. Am uitat să-i zic să nu se mai joace cu tuşul din frigider. Jumătate de zi e compromisă. Va trebui să şterg cu acetonă curcubeul de pe cer.

 

Tocmai a fost un cutremur. Mă cutremur şi eu, doar ca să-i prelungesc amintirea. Ultima glastră îşi termină cina. Rămân în picioare ca să strâng frimiturile. Universul vomită zilnic planete ciudate. Au uitat de culori, le scot direct pe sepia. E foarte frumos să zici nu când nu e cazul. E urât să zici da când trebuie.

 

Bla bla-urile încep să înlocuiască tehnologia. Tastăm vieţi pe bandă şi printăm suflete strânse cu un elastic. Sap groapa celor care au inventat întreruperile. Îi injur modest, cu vorbe puţine. Noapte bună. Mă duc la poveşti cu duşul. Plănuim pe cine ucidem mâine.

 

Fir intins…